Radu Tudoran - Fiul risipitor

Radu Tudoran (numele la naştere, Nicolae Bogza, 1910 - 1992) a fost un prozator şi traducător român, autorul unor romane de mare succes: Toate pânzele sus (1954) şi Un port la răsărit (1941). Ca prozator, Radu Tudoran a fost constant subestimat, pe nedrept considerat de unii critici literari drept autor de „romane de consum”.

 În 1947, a apărut la Bucureşti romanul intitulat "Întoarcerea fiului risipitor", reeditat apoi cu titlul simplificat. Cartea, în reeditările din 1970 şi până astăzi, a devenit "Fiul risipitor".

Romanul “Fiul risipitor” este povestea celor două suflete-pereche universale care oscilează în contopirea lor.

Bazată pe povestea biblica a Fiului risipitor, cartea cu acelaşi nume urmăreşte povestea unei adolescente devenită femeie, îndrăgostită de un bărbat mai în vârstă, anonimul “El” ( pentru că numele nu are relevanţă, el este orice bărbat într-un anumit moment al vieţii sale). Numele personajului feminin este Eva şi nu întâmplător. Ea este cea dintâi femeie şi în acelaşi timp, spiritul feminin existent în fiecare reprezentatantă a sexului frumos. Ea joacă rolul Tatălui, cel care îşi primeşte fiul de fiecare dată când acesta se întoarce spăşit, păcălit de propriile vise.

La începutul cărţii, Eva este aproape un copil. Crescută într-o familie fără armonie, ea este nevoită să lupte contra abuzului şi să îşi protejeze sora şi pe ea însăşi de nedreptăţile vieţii. Prezenţa Lui în viaţa ei se dovedeşte mereu pasageră dar asta nu o împiedică să se îndrăgostească profund de El.

La numai şaptesprezece ani, povestea ei de dragoste se materializează, dar el nu poate suporta statornicia şi o părăseşte pentru prima dată. Admirabil pentru intensitatea sentimentelor lui dar detestabil pentru lipsa lui de hotărâre, El se dovedeşte un personaj mai complex decât pare la prima vedere. El oscilează între iubirea sinceră, nevoia de a fi alături şi a-şi ocroti iubita şi spiritul său liber, nomad.

Ea îşi călca mândria, renunţa la sănătate şi la căminul sigur pe care îl avea cu un bărbat care nu o dezamăgise niciodată şi îl primeşte de fiecare dată când El se întoarce. Ea ştie că opririle lui sunt de scurtă durată şi în ciuda acestui lucru, iubirea ei e neatinsă, latentă şi este întotdeauna pregătită de a-l ierta pentru o mângâiere. (scris de Diana Duca, www.produsin.ro)

“-De ce razi?

-Fiindca sunt proasta si fiindca innebunesc dupa fiecare cuvant al tau. Boala pe care o dai tu nu se vindeca niciodata. Si febra ta tine tot timpul. Vrei sa mai stii si altceva? M-ai aruncat in drum si te-ai intors dupa inca doi ani si sunt innebunita dupa tine. Si daca ai sa ma arunci iar si iar si ai sa te intorci dupa o suta de ani, tot am sa te urmez.”

“-Tu esti muzica mea! Nu vreau sa mai stiu de nicio alta muzica, in afara de tine! Spune-mi ca n-ai sa mai pleci niciodata!

-Acum sunt cu tine!”

“Poate era condamnata sa i se intample asa, ei si celor de-o tagma, sa-si sfasie inima si carnea, trecand din mana in mana si plangand apoi pe la raspantii, parasite, despletindu-si parul, intinzand bratele dupa altii ca sa le infioare trupul, lasandu-le pustii pe dinauntru si ducandu-se cu vantul…”

“Nu se mai auzeau automobile trecand, nici tarnacoape lovind in pamant; se stinsesera felinarele intre ruine. Ramasese doar luna peste tot. Ea si scancetul Evei, plangand pe pilon: “Iubitul meu, iubitul meu! Fara tine mi-e casa pustie si pamantul gol. Vino intr-o zi, cand ai sa vrei, te astept cat de tarziu…” Era o intinsa liniste alba imprejur, linistea astrilor morti care ratacesc in univers. Si in linistea asta parca se auzea o vioara cantand. Parca pe un pod trecea un muzician orb, dus de pulpana hainei negre de un copil blond.”